Soarele apunea roșu după un bloc. Adam privea alunecarea soarelui așteptând noaptea. "Aș putea sta aici până când cerul se va întuneca în totalitate și aș putea face asta așezat pe un scaun ce l-aș pune lângă fereastră" își spuse el. Apoi își dădu seama că seara aceasta rimează cu o altă aproape seară când stătea pe o bancă în parc și privea soarele cum apunea. Dar atunci nu apucase să urmărească până la capăt apusul pentru că lângă el se așezase Adriana:
- Ce faci Adam? N-ai mai venit pe la liceu.
- Ce să mai fac acolo? Să îmi mai dau demisia odată?
- Nu cred că ar fi cazul: să știi că s-au schimbat multe de când ai plecat, zisese ea privindu-l serioasă
- Ați zugrăvit și ați schimbat mobilierul în cancelarie?
Ea oftase, poate un pic cam teatral, și apoi spusese:
- Așa nu ajungem nicăieri.
Adam dăduse din cap în semn că era de acord cu ea. Adriana mirosea a frezii proaspete și atunci Adam își amintise că, atunci când era elev, venea pe acea bancă din parc să se uite după fetele care treceau pe alee.
- Ești atât de tăcut, zisese ea deodată. Poate dacă nu ai fi atât de tăcut și ai vorbi cu cei din jurul tău, lucrurile s-ar fi putut rezolva mai ușor. Atunci ai lăsat catalogul în cancelarie și ai ieșit tăcut. Noi nici nu am știut ce se întâmplă cu tine. Poate dacă ne-ai fi zis ce se întâmplase, am fi găsit o soluție.
Soarele apusese, iar cerul se întunecase cu totul. Adam plecă din fața ferestrei, merse la birou și apăsă pe butonul veiozei luminând toată camera. Privi biroul căutând un sens, o motivație să facă ceva. Dar pentru că nu găsi nici o motivație, Adam stinse lumina și se duse să doarmă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu