Dimineaţa pe platou. Uniforma, mantaua, eram în rândul al doilea şi vedeam peste umărul colegului. Ofiţerii care salutau, cu formulele lor care acum mi se par ciudate, dar atunci erau în normalul anormalităţii. Până şi expresiile îmi sună ciudat acum: să trăiţi, marş, permiteţi să raportez, servim patria ...
Încerc să-mi amintesc mai multe de atunci, dar mintea refuză să se întoarcă acolo. Ţin minte lucruri dinafara unităţii militare, cartierul de vest, cinematograful din centru, gara de vest. Odată am primit o permisie de 3 ore şi m-am dus în gară. Stăteam pe peron, de undeva se auzea John Lennon - Watching The Wheels. Eram undeva între iarnă şi primăvară, între unitatea militară şi casă, dar prea puţin spre casă.
Deodată un plutonier se opreşte în dreptul meu. Mă ridic, salut cât pot de regulamentar, îi arăt foaia cu permisia. Răspunde la salut, îmi ia foaia şi se uită încruntat la ea.
- Şi ce faci aici?
Cum să explici unui subofiţer care duminică după-amiază nu e acasă cu familia și stă prin oraş pentru că există soldaţi ca mine, care ar putea să nu aibă permisie, sau să facă alte lucruri neconforme cu regulamentele? Să-i fi spus că stăteam în gară pentru că îmi plăcea să mă uit la roţile ce se învârteau fără sens şi fără grija că cineva le vede?
- Te-am întrebat ce faci aici!
Tonul un pic agresiv mă făcu să răspund repede:
- Am aşteptat pe cineva de la Bucureşti.
- Trenul de Bucureşti a trecut, mi-a zis privindu-mă cu atenţie
- Tocmai plecam, am zis pornind spre ieșire.
În timp ce mă îndepărtam l-am auzit spunând, terist şmecher. Aproape fără să-mi dau seama în minte îmi revenise melodia lui John Lennon.
Comentarii
Trimiteți un comentariu