Ascult pe Yann Tiersen. Mă las dus de o melodie, de o amintire, de o imagine. Într-un tren, într-o după-amiază, și după-amiaza se face seară și seara noapte. Trenul merge pe un câmp sau câmpul alunecă sub șine, privesc pe fereastră și nu mă gândesc la ce am lăsat sau la ce voi găsi când mă voi întoarce. Copacii încep să alerge pe lângă fereastră, gările trec grăbite și fur imagini de pe peroane ( pe o bancă stătea un om obosit care se uita în gol), trecem peste un pod și podul ne ține deasupra râului să nu se ude roțile, apoi din copacii trec pe lângă fereastră în fugă.
Totul fuge pe lângă fereastra vagonului, doar eu stau pe canapeaua din compartiment, stau în acel punct fix al universului și universul se învârte sau oricum trece în fugă pe lângă fereastră. Cineva stinge lumina în compartiment, stelele încep să fugă pe cer, suntem ca un prezent pe lângă care trec case, oameni, într-o altă gară un om stătea în fața unui geam și ne privea trecând, iar pe un peron doi oameni stăteau cu spatele la noi și poate nici nu au știut că am trecut pe acolo.
Știu că se va face ziuă, că trenul va ajunge la destinație, că lumina dimineții va cuprinde totul și stelele vor dispărea, ochii mi se închid și când îi deschid nu știu dacă sunt în vis sau nu. În cele din urmă adorm și visez cum stau în fața monitorului cu degetele pe tastatură scriu o poveste despre un tren în noapte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu