Ascult muzica din alte vremuri. Acum. Mai târziu, poate nu am să mai ascult. Poate am să citesc. Poate am să citesc şi am să ascult. Sau poate voi privi pe fereastră cum trec maşinile prin noapte. Gândurile mele vor sări de pe o maşină pe alta, până vor avea energia de a se desprinde, de a sări dincolo. Dincolo undeva într-o altă toamnă, în care exista bucuria de a merge prin parc, de a vedea aleile pline de frunze (ieri cineva m-a întrebat: cum mai este să te plimbi prin parc?). Dimineaţa înainte de a merge la liceu, mergeam prin parc: intram pe la Mioriţa (aşa se numea restaurantul în care nu intrasem, nu am intrat niciodată, dar mereu l-am folosit ca punct de reper), coboram scările spre lac. Vedeam debarcaderul, apoi aleea mergea pe malul lacului, bărcile legate la mal. Treceam podul, cel fără scări, uneori mă opream la mijloc şi mă uitam pe lac. Dacă bătea un pic vântul era bine. Zâmbeam şi mă gândeam că sunt eu cel de peste 25 de ani, matur şi celebru, revenit în oraşul tinereţii mele. Eram atât de matur şi celebru, încât grijile de elev nu mă mai atingeau sau dacă reuşeau să mă atingă nu puteau decât să-mi trezească un zâmbet. Îmi treceam mâna prin păr, ridicam gulerul de la haină și puneam mâinile în buzunar aşa cum făceau oamenii ajunşi celebri atunci când nu îi filma nimeni. Sau puteau să filmeze, dar ei se făceam că nu ştiu. Aici, pe mijlocul podului, urma să-mi amintesc de ziua în care eu, elevul, eram a doua zi după ce ea... "mi-a dat papucii" - şi aici aveam să zâmbesc din nou. Mai îmi trec mâna prin păr, odată, oamenii celebrii au părul mare şi le vine mereu în ochi, apoi porneam agale prin parc cu mâinile în buzunar. Poate având minte un cântec melancolic de prin topurile din acea vreme.
Comentarii
Trimiteți un comentariu