Ea era pistruiată şi-mi plăcea zâmbetul ei. Dar când a început să-mi vorbească, zâmbetul nu era prin preajmă. Faţa ei rămăsese singură, fără zâmbet doar cu pistruii.
- Hak, începu ea.
- De ce-mi spui Hak?
- Arăţi ca un Hak.
- Şi cum e un Hak?
- Aşa ca tine. Dar acum taci pentru că vreau să-ţi spun ceva. Şi nu te mai uita aşa la mine, uită-te pe drum.
- Se întâmplă ceva acolo?
- O să se întâmple dacă nu taci. Trebuie să-ţi spun ceva serios.
- De ce?
- Tu nu poţi să taci? întrebă ea un pic iritată
- Nu are rost, i-am spus. Ştiu cam ce vei spune şi oricât zahăr ai pune tot nasol o să fie.
- Ce voi spune?
- Nu ştiu cuvintele, dar ştiu că nu ne vom mai vedea. Că această seară va fi ultima. Mai bine nu vorbi. Am să mă uit la tine, zâmbeşte-mi un pic, apoi am să iau această imagine şi o să mă întorc la ea de fiecare dată când mi se va face dor de tine.....
Stau şi o aştept. Mi-ar plăcea să am curajul să-i spun toate la câte m-am gândit, dar ştiu că nu voi spune nimic şi ea va spune acel ceva ce o să mă doară. Şi o să mă doară mai mult chiar decât faptul că ne vom despărţi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu