Să fii undeva departe de lume, să nu te mai gândești la ceea ce s-a întâmplat, să nu te gândești la ceea va fi. Ca atunci când am plecat în armată și mă simțeam bine, voiam să las totul în urmă, pentru că în urmă erau doar lucruri ce nu-mi plăceau. Iar dacă în față aveau să fie lucruri la fel de neplăcute, cu atât mai bine: cel puțin ar fi fost o schimbare.
Sau senzația pe care o aveam la începutul verii, în timpul liceului, când lăsam totul în urmă, era seară și Bucureștiul rămânea în urmă sau, mai bine-zis, fugea prin fața ferestrei mele. Cei din compartiment erau tăcuți și se gândeau la drumul ce-l aveau de făcut.
Sau așa cum pleci de la serviciu, mergi pe drum și deodată sună telefonul mobil (moment în care ai vrut ca pe lumea asta să fi fost mai multe lucruri fixe, de exemplu telefonul). Răspunzi, o voce îți spune că ar trebui să te întorci, dar tu spui, nu, nu mă mai întorc. Anul ăsta nu voi mai veni. Și mă gândesc la anul dacă voi mai veni vreodată. Atunci te simți liber, atât de liber încât ștergi fără să fi citit sms-ul ce vine tot de la servici. Și continui să mergi pe drum. Și parcă ai fi din nou la liceu, plimbându-te prin parc, fără să te gândești la teza de a doua zi, la media ta, la notele mici ce le-ai putea lua. Te așezi pe o bancă și deschizi o carte de poezii și citești. Privești parcul și-ți spui: totuși e o zi frumoasă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu