după

 Eram în parc și mă bucuram de vremea plăcută. Deși era februarie, puteam sta pe o bancă pe malul lacului. 

- Nu ți-a venit nici o idee și așa că ai dispărut.

M-am întors repede și am văzut-o. Îi promisesem că voi scrie continuarea, dar iată că nu mă ținusem de cuvânt.

- Acum ar trebui să ghicesc eu și să-ți răspund la cuvintele din mintea ta, zise ea.

- Și care ar fi răspunsul? am întrebat-o.

- Nu eu scriu aceste rânduri, nu pe blogul meu o să apară această schiță.

- Ai un blog?

- Știi bine că nu am. De fapt nici măcar nu știu dacă exist. Exist?

- Da, deși aș fi putut spune: cine întreabă?

- Și ce știi despre mine?

- Că stai pe bancă lângă mine, că așteptai să scriu o continuare și că probabil că te aștepți să găsesc o justificare destul de drăguță ca să te poți face că mă crezi.

- Justificare, minciună..., zise ea gânditoare.

- Minciună nu. Nu sună bine. 

- Nici măcar o minciună poetică nu merit. Daniel a avut parte de una, mi-a zis ea privindu-mă în ochi.

- Daniel a spus o minciună poetică, i-am zis evitându-i privirea. 

- Atunci un adevăr prozaic?

- Da, asta ar fi interesant.

- Treci prin Herăstrău cel puțin odată pe săptămână. Îți spui că vrei doar să faci poze și chiar le pui pe blog (te rog nu pune linkul spre pagina cu poze!), dar de fapt altceva te face să treci pe aici pe insula trandafirilor.

- Nu cred că știi despre ce vorbești, dar îmi place cum sondezi terenul. 

- Ba eu cred că știu.

- Atunci spune-mi, i-am zis sigur pe mine.

- Îți spun un singur cuvânt: Hak.

Am tresărit și, deși aș fi vrut să-i mai spun ceva, am preferat să tac nesigur pe mine.