Aproape de finalul lunii și începutul unei alte luni. Ca și cum aș spune lumi în loc de luni, ca și cum aș realiza că nimic nu e nou sub soare, că totul nu e decât o rimă, mai mult sau mai puțin reușită. Și dintr-o dată simt că am îmbătrânit, dar nu în sensul vreunei neputințe. ci mai degrabă al unei putințe prea mari, de a înțelege, de a ști de ce se întâmplă lucrurile și chiar dacă aș ști cum să le schimb, știu că nu trebuie să fac asta, că ar fi la fel de aberant ca a face o piatră pe care să nu o pot ridica, ca și cum aș face reguli pentru a le încălca. Acum încep să înțeleg că totul nu e decât orgoliul meu ca un presupus prieten al cărui rost e doar să mă ajute să cad atunci când încerc să mă ridic. Iar eu voi continua să încerc să mă ridic sperând că într-o zi presupusul meu prieten va obosi și, plictisit de mine, va pleca.
Comentarii
Trimiteți un comentariu