Acum ceva am fost pe la fosta mea școală generală. Treceam pe stradă și am văzut poarta deschisă. Am intrat, nu era nimeni la intrare și am mers în curtea din spatele școlii. Țineam minte curtea școlii ca fiind ceva mult mai mare. Acum aveam impresia că totul, clădirea, curtea, gardurile seamănă cu accesoriile unui castel de pitici (e și ăsta un mod de a simți că am crescut ceva de atunci). Totuși, emoționat, am mers prin curte printre copii căutând fețe cunoscute. Nu am văzut nici o față cunoscută și am ieșit un pic trist în stradă. Știu, e logic să nu mai văd fețe cunoscute: colegii mei au terminat demult școala, iar profesorii mei au ieșit la pensie. Doar zidurile, așa micșorate, mi se păreau cunoscute. Dar ele nu vorbeau.
Comentarii
Trimiteți un comentariu