Despre negândire

 Adam aștepta în aeroport și își aminti de ea:

­ - Mâine pe vremea asta ..., spusese el la un moment dat
­ - Nu... hai să nu vorbim de asta, zisese ea tristă
­- Bine. Atunci: acum pe vremea asta ... Stăm aici pe terasa casei, e soare afară și nu
ne gândim.
­- La ce nu ne gândim? întrebase Eva.
­- Nu e neaparat un ceva. E o negândire. Eu în partea asta a mesei, tu dincolo de
masă, fără gesturi, fără gânduri... dar ai voie să zâmbești, zisese Adam.
Eva lăsase să­-i înflorească un zâmbet. Apoi zâmbetul se transformse în sclipirea din ochi.
­- Te­-ai gândit să nu pleci? întrebase ea.
­- A nu pleca înseamnă a rămâne. A rămâne înseamnă să am un motiv.
­- Plecare nu e de fapt o răzbunare?
­- Da. Mă răzbun pe mine, pentru toate câte ar fi trebuit să fac și nu le-­am făcut.
Eva tăcuse. Cu degetul arătător desenase opt­uri imaginare pe masă.
­- Poate nu ar fi trebuit să fi venit aseară, spusese ea încet.
­- Cel mai mult îmi place că ai spus "poate".

Atunci Adam văzu că ultimii pasageri se îmbarcaseră și o porni spre tunelul ce ducea la avion. Ajuns în avion Adam se așeză pe scaun și privi pe fereastra mică. Ieri pe vremea asta era cu Eva pe terasă bând cafea, acum pe vremea asta e în avion si spera ca mâine pe vremea asta să poată negândi la cele ce se întâmplaseră.