Seara

Adam stătea în fața computerului și căuta cuvinte pe care să le scrie. Și, deoadată, el lăsă degetele să se odihnească pe taste, fără a apăsa pe acestea. Ca un fel de promisiune neonorată. Simțea pornirea să mai apese pe o tastă-două, să mai lase barem vreo 2 litere să apară. Dar nu. S-a oprit.

Atunci și-a dat seama că se întâmpla ceva lumea din jurul lui. Oamenii se schimbau, relațiile dintre ei se redefineau. Prietenii se despărțeau, deveneau din ce în cei mai formali unul față de celălalt, valorile se devalorizau, nimic părea că nu mai este la locul lui. Dacă ar fi fost într-o sală de cinematograf, desigur plasatoarele ar fi început să tragă draperiile de la ușile de ieșire pentru că se apropia finalul filmului. (Asta era o imagine din copilăria lui, nu mai fusese într-o sală de cinematograf de foarte mult timp)

De fapt ar fi putut scrie, dar problema e că nu știa pe cine ar mai putea interesa ceea ce scria el. E prea incifrat, i s-a reproșat. Aparent Adam putea să trăiască fără să poată scrie, dar asta ar fi fost ca și cum ar fi spus pot trăi fără să am prieteni. Și atunci și-a dat seama că de fapt nu prietenii l-au părăsit, ci el îi părăsise, unul câte unul, pentru că Adam vedea lucrurile altfel, pentru că vroia lucrurile să fie altfel. Adam schiță un zâmbet apoi oftă un pic. Bău un pic de cafea și începu să tasteze. Pe monitor apăreau propozitiile una după alta și, deși ar fi vrut, știa că la final nu va avea curajul să șteargă ce scrisese. „Poate o să pun pe blog ceea ce am scris”, mai gândi înainte de a se scufunda în lumea personajelor lui.