Ultima zi de armată

Ca­ într-o piesă de teatru. O parte din personajele principale au dispărut, scena începe să se golească. Era ultima zi din armată când toți camarazii au stat la coadă au predat totul repede și au plecat și mai repede. Adam era în blugi și tricou, efectele pe bancă lângă el. El desfăcea încet, cu mîna stângă, un șurub din bancă. Să aibă o mică amintire.
­- Ce faci Adam? Ai prins drag de armată? zise George trecând pe lângă banca pe care stătea Adam.
­- Nu­-mi place să mă grăbesc.
­- Nu ziceai și tu că nu mai suporți, că parcă timpul trece prea încet?
­- Acum nu mă mai grăbesc.
­- Ești ciudat ca deobicei, îi mai spuse Geroge și se așeză și la coadă.
Ce putea să-­i spună? (Mai important era să se decidă dacă va lua și piulița sau o va lăsa să cadă). Să-i fi spus că dincolo de gardul unității e un altceva, alte reguli, altă lume. Fără reguli prea stricte, fără ordine. Că dincolo de poarta unității se află vacanța, apoi facultatea, apoi serviciul și cine știe ce altceva. Singurul lucru bun din armată era că nu fusese responsabil de nimic. (Mai bine să lase piulița să cadă. Șurubul e de ajuns pentru amintire). Acum în cea de a 274­-a zi ar fi vrut să mai treacă un pic prin unitate. De fapt încercase asta dimineață, dar sergentul s-a așezat în fața lui și i-­a zis rânjind, "civilii nu au voie în unitate". George lăsase efectele la magazie și în fața magaziei nu mai era nimeni. Deodată plutonierul ieși și strigă:
­- Ce faci tovarășu'? Crezi că stau toată ziua după tine?
Adam se ridică de pe bancă încet și, fără să­-și dea seama cum, se trezi având în
palmă șurubul și piulița. Le puse în buzunar și se îndreptă spre magazia unde
plutonierul îl aștepta încruntat.