Stătea pe scaun, pe masă îl aștepta cafeaua aburindă. El însă nu se uita la cafea, privea spre fereastră fără să vadă ce era afară. În mintea lui se derulau tăcute tot felul de imagini. Ar fi putut fi altfel? Nu, pentru că dacă se întâmplase așa, asta însemna că nu mai era loc pentru un altfel. Ieri ieșise pe ușă, preocupat să nu uite ceva, să aibă toate lucrurile în ordine. Îi plăcea ordinea deși nu era un om ordonat. "Pentru tine ideal ar fi să fie cineva care să pună lucrurile în ordine în locul tău" îi spusese ea mai demult, dar el alungă acea imagine (de fapt erau mai mult sunete pentru că nu-și putea aminti cum arăta ea în acea zi). Se privise în oglindă înainte să iasă pe stradă. Își trecuse mâna prin păr și după ce se mai privise un pic, ieșise pe ușă. Acela fusese ultimul moment din acea zi în care fusese conștient de el, de faptul că există. Apoi se întâmplaseră atâtea lucruri, încât el se transformase într-un spectator și era atât de spectator încât după un timp ajunsese să trăiască doar prin actorii ce stăteau în fața lui.
Comentarii
Trimiteți un comentariu