Această postare nu va fi despre ploaie sau despre lipsa ei. Ploaia are doar rolul de graniță, de delimitare a două perioade: Înainte de ploaie și după ploaie. Altfel spus ploaia e doar o justificare. Înainte de ploaie eram obosit de căldură, de soare, ajungând să simt seceta până în suflet. Mă simțeam pustiit, golit dornic de ceva (ca un pământ dornic de apă) crustele grijilor mele mă acoperiseră cu totul făcându-mă să sper că apa, un pic de apă ar ajuta să scap de acele cruste. Și nu ajuta nimic: nici gândul că mai demult a fost mai bine, că eram un altul care avea un sens, pentru că acea persoană pare departe și incompatibilă cu mine. Nici gândul că peste ceva timp va fi mai frig (după vară vine toamna, nu?). Totul pare veșnic și încremenit. Cineva a furat acea persoană și m-a pus pe mine în loc. (mă simt chiar un pic vinovat că i-am luat locul).
Iar, după ploaie, simt că oboseala a trecut, soarele e ascuns după nori, crusta a căzut. Și, deși aștept ca acea persoană să se întoarcă, iar eu să plec, vremurile acelea nu revin, grijile nu au plecat odată cu crusta. Stau dincolo de o fereastră și văd pământul umed, mirosind a ploaie. Și sunt un pic trist.
Comentarii
Trimiteți un comentariu