- Nu te-am mai văzut demult pe aici, zise ea privindu-l ironic.
Ironia de pe fața ei era atât de forțată încât el își simțea inteligența agresată. "La o ironie fină ar fi fost suficient un zâmbet. Rânjetul ei face ca totul să fie atât de grobian. Nu-mi vine să cred că am iubit-o cândva."
- De ce te încrunți? continuă ea. Nu vroiai să mă vezi?
- Nu, zise el scurt.
- Nu vroiai să mă vezi? zise ea fals mirată.
- Nu mă încrunt, zise el
- Dar la partea cu văzutul cum stai?
- Când citesc am nevoie de ochelari.
Ea râse zgomotos și forțat. "Oare ce o fi real la ea?" se gândi el. "Aș putea să mă ridic de la masă și să plec fără să mă uit la ea. Ce reacție falsă ar avea în acest caz?"
- Plec, zise el ridicându-se.
- Dacă ai impresia că îmi pare rău că pleci sau dacă ai impresia că o să te rog să te întorci, te înșeli, strigă ea în timp ce el se îndrepta spre ușă.
Când ajunse la ușă se opri. În fața ușii era un chelner ce se se oprise privind la ea. El, dădu ușor chelnerul la o parte și, înainte să iasă pe ușă îi spuse încet chelnerului:
- Nu mă înșel.
Apoi el ieși pe ușă. Ea se uita nervoasă spre ușă. Aceea cred că era prima ei reacție nefalsă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu