Să fii undeva departe de lume, să nu te mai gândești la ceea ce s-a întâmplat, să nu te gândești la ceea va fi.
Ca atunci când am plecat în armată și mă simțeam ciudat de bine. Vroiam să las totul în urmă, pentru că în urmă erau doar lucruri ce nu-mi plăceau. Iar dacă în față aveau să fie lucruri la fel de neplăcute vor fi altfel de neplăcute.
Sau senzația pe care o aveam la începutul verii, în timpul liceului, când lăsam totul în urmă, era seară și Bucureștiul rămânea în urmă, (deşi mai degrabă oraşul fugea prin fața compartimentului ferestrei mele). Ceilalți din compartiment erau tăcuți și se gândeau la drumul ce-l aveau de fâcut.
Sau așa cum pleci de la serviciu, mergi pe drum și deodată sună telefonul mobil (moment în care ai vrut ca pe lumea asta să fi fost mai multe lucruri fixe, de exemplu telefonul). Nu răspunzi. Și te simți liber, atât de liber încât ștergi fără să fi citit sms-ul ce vine tot de la servici. Și continui să mergi pe drum.
Sau parcă ai fi din nou la liceu, plimbându-te prin parc, fără să te gândești la teza de a doua zi, la media ta, la notele mici ce le-ai putea lua. Te așezi pe o bancă, deschizi o carte de poezii și citeşti o poezie. Când termini de citit poezia, ridici ochii din carte, priveşti zâmbind parcul şi-ți zici: totuși e o zi frumoasă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu