Stăteam în metrou privind distrat la un copil din fața mea. Lângă mine, el ascultând serios și tăcut, ea lansată într-un monolog:
- Nu faptul că nu am reușit să mă mut la alt departament m-a enervat, ci nereușita în sine. La început am avut o speranță. Dacă știam de la început că nu aveam nici o șansă că nu se poate, asta era și vedeam eu cum mă descurcam. Dar așa, uite, prima oară vine Adi și-mi dă speranțe, aștept, trece o săptămână și nimic, apoi vii tu și-mi spui, dacă a promis înseamnă că se va face, acum e o perioadă mai dificilă, și azi am mers la șef și ăla ne face o scenă de îmi pun problema dacă o să mai fiu angajată. Apoi șeful brusc se liniștește și-mi spune că o să mai vadă și eu nu știu dacă a zis pentru că mai sunt șanse sau e doar un alt mod de a se spăla pe mâini de treaba asta... Nu trebuie să spui nimic! Am început să mă satur de toate fentele voastre, parcă ați fi niște cârpe și vă e frică să-mi spuneți adevărul. Vrei să spui ceva, dar orice ai spune e rău, pentru că iar nu o să știu ce e dincolo de vorbele tale.
Metroul intră în stație. Ea privește pe geam, gândindu-se la ceva. Brusc se întoarce spre el și spune:
- Știi ceva, cred că mai bine e să mă lăsați naibii toți în pace!
Ușa de la metrou se deschide și ea iese brusc pe ușă. El se uită după ea până se închid ușile. Mi s-a părut chiar că a răsuflat ușurat, dar nu pot fi sigur.
Comentarii
Trimiteți un comentariu